Distanţa în apropiere şi în depărtare

Fiecare om îşi stabileşte distanţa de celălalt. Are nevoie de spaţiu personal, în care să „respire”, să „vadă”, să existe, să se simtă confortabil. Buna distanţă între oameni variază de la o cultură la alta, dar şi de la un individ la altul, astfel încât „buna distanţă” este măsurată la propriu şi la figurat şi trăită la nivel psihic.
În cele mai multe situaţii de viaţă şi contexte sociale, se pot observa oameni care discută faţă în faţă, facând un pas înainte spre a reduce distanţa de celălalt sau un pas înapoi pentru a mări distanţa, atingându-se în timp ce vorbesc sau evitând apropierea atingerii, privindu-se călduros sau impunând prin privire distanţa. Oameni care evită aglomeraţiile şi posibilitatea atingerii şi oameni care caută sau generează situaţiile de „îmbulzeală”, în care atingerile devin posibile. Oameni care nu evaluează „spaţiul personal” de care ai nevoie, reducând distanţa confortabilă cu nepermisa lor familiaritate.
Dorinţa de a te apropia sau de a fi aproape semnalizează reducerea limitelor între propriul sine şi sinele celuilalt, datorită fie identificării cu o anumită trasătură a celuilalt, fie investirii afective a celuilalt şi a relaţiei cu el. Te apropii atunci când te regăseşti narcisic în celălalt sau când ai sentimente de afecţiune faţă de el, iubind şi urând la el ceea ce ai fost, eşti sau ai putea fi. Te depărtezi şi iei distanţă atunci când nu te identifici, când nu investeşti relaţia. Narcisismul stabileşte cât de aproape sau cât de departe să fii de cealaltă persoană şi măsoară „buna distanţă” între oameni pentru ca ei să se simtă confortabil.
Când apropierea este atât de mare încât locul întâlnirii devine spaţiul intern, atunci distanţa fizică, oricât de mare ar fi, se anulează în comunicarea fuzională. Îl intuim, percepem, simţim, controlăm pe celălalt, comunicăm fără cuvinte. Cealaltă persoană nu mai este în exterior, ci este în interior, devenind parte din propiul sine. Simbioza între sine şi celălalt, chiar dacă permite înţelegerea intuitivă şi comunicarea de la inconştient la inconştient, poate genera confuzia existenţială „cine sunt eu? cine este celălalt? unde sunt eu?”, bazată pe slaba diferenţiere a limitei între eu şi celălalt. La polul opus este distanţa mare, dar care se aseamănă prin conţinut cu apropierea simbiotică. Intenţia celui care ia distanţă este de a evita pericolul fuziunii, simbiozei cu celălalt. Prin distanţă se confirmă a fi diferit şi autonom, se apără de pericolul comunicării intuitive, empatice, se sustrage aparent riscului de a avea o identitate confuză, se retrage în sine pentru a se re-valida. Operarea cu aceste măsuri minimale şi maximale apropie şi îndepărtează pe cealaltă persoană atât cât nu mai e văzută.
Apropierea afectuoasă devine posibilă doar când există o distanţă psihică în relaţie, în sensul acceptării limitei, separării, diferenţei între sine şi celălalt. Apropierea şi distanţa dintre oameni se apreciază şi se explică prin reducerea sau mărirea limitelor între sine şi celălalt.

sursa inv,ca o am de pe mail