Acesta revista imi aduce aminte de Romania cum era prin ani 92-98.

Stiai că Marian Lupu a plecat în fruntea unei delegaţii în Suedia?” m-a întrebat ieri un vecin cu care m-am întîlnit lîngă tombero-nul din curte. Vecinul părea foarte iritat. “Și ce dacă? Pe mine de mult nu mă mai intere-sează asemenea știri” am zis, nedumerit de supăra-rea vecinului. “Cum adică nu te interesează? Nu înţelegi că ei se plimbă prin străinătate, cheltuind banii noștri, iar de pe urma acestor călătorii nu se alege nimic?” Vecinul mă fi xă cu privirea, apoi făcu un gest a leha-mite cu mîna și plecă. Am refl ectat mai tîrziu la ce îmi spusese el. Am constatat că un dram de adevăr există în cuvintele lui. Dacă stau să mă gîndesc mai bine, funcţionarii și politicienii moldoveni cu pașapoarte diplomatice călătoresc în străinătate deja de 16 ani, iar impactul acestor vizite asupra vieţii de zi cu zi a simplilor mu-ritori e aproape inexistent. Acum iată pleacă Mari-an Lupu cu suita să vorbească la Stokholm despre integrarea noastră europeană. Dar se va schimba viaţa mea după această vizită? Și se va integra Mol-dova în Uniunea Europeană după șederea solilor moldoveni în Suedia? Mai bine să nu încercăm să răspundem. Oare nu inefi cacitatea acestor vizite e pricina faptului că ele nu mă mai interesează? Ce rost are să urmăresc ani în șir cum cutare sau cutare cinovnic moldovean discută în clădirile impozante ale capitalelor europene cu ofi cialităţile străine? Ce am de cîștigat eu concret, contribuabilul, de pe urma voiajurilor funcţionarilor? Și mi-a mai trecut un gînd prin cap: dar poate nici nu e cazul ca politicienii noștri să călătorească pe mică de ceas peste hotare? Am economisi sume mari - sîntem o ţară săracă - și nici mai rău proba-bil n-am trăi. Poate e sufi cient să ne viziteze pe noi politicienii străini care se pare că își respectă mai mult contribuabilii lor? La rigoare, solii noștri pot trimite un e-mail sau da un telefon. Sau prezenţa lor fi zică în capitalele europene e indispensabilă pentru fericirea noastră?

Calupurile publicitare

Eram cîndva un cinefi l inveterat. Puteam să șed ore în șir, în faţa televizorului, și să urmă-resc fi rele narative ale fi lmelor de tot felul, de la me-lodrame pînă la thriller-uri. Știam că e o pierdere de timp, îmi dădeam seama că nu e bine și că simpla “in-gurgitare” a imaginilor e o lenevie a creierului, dar nu mă puteam descotorosi de această obișnuinţă. Ei bine, soluţia a venit pe neașteptate, de acolo de unde nu credeam că o să vină. Mi-a oferit-o aceeași televiziune și se numește publicitate. De la o vreme, mai toate fi lmele sînt întrerupte de calupuri publi-citare interminabile, anoste, agresive. După ce ţi se spune preţ de vreo 10 minute că pasta de dinţi cutare e cea mai bună și că tampoanele cutare o fac pe orice doamna sprinţară ca o căprioară, nu mai ţii minte exact ce li s-a întîmplat protagoniștilor fi lmului și nici nu mai ești sigur că vrei să privești în continuare. Bombardat de calupuri publicitare pe mică de ceas, am început să privesc mai rar fi lme pînă cînd am re-nunţat cu desăvîrșire. Acum m-am lecuit de această obișnuinţă, pur și simplu nu mai privesc fi lme. Și, să vedeţi, cerul nu s-a prăbușit pe pămînt. Se poate trăi și fără fi lme pigmentate cu calupuri publicitare. Eu cel puţin am acum mai mult timp la dispoziţie, timp în care pot scrie ceva sau pleca undeva și pe care nu-l aveam atunci cînd îmi pironeam ochii pe sticla tele-vizorului. Acum le mulţumesc șefi lor tuturor posturilor de televiziune pentru faptul că m-au ajutat să scap de obiceiul de a pierde timp. Calupurile publicitare mi-au spulberat orice dorinţă a mai privi fi lmele lungi și uneori stupide. Și mai e ceva. Eu mă întreb deseori dacă cei ce comandă calupurile publicitare își dau seama că de multe ori efectul acestora e invers celui scontat. Deseori eu unul nici nu mai vreau să aud de produsul căruia i se face o reclamă proastă și agresivă.

Haina din copac

Am remarcat deunăzi un palton slinos, mîncat de umeazeală, atîrnînd în crengile unui castan desfrunzit din faţa unui mini-market de pe stada Sarmizegetusa. În timp ce mă uitam la haina ciudată din copac, în timp ce mă gîndeam cum de poate ajunge un palton jegos în coroana unui castan, am avut o revelaţie: nu era prima dată când observam acel palton. Deși verile era invizibil, pentru că îl acopereau frunzele, îl vă-zusem iarna trecută și chiar în iarna anului 2005. Da, el atîrnă acolo mai bine de doi ani! Atîrnă deasupra mini-marketului, lîngă șoseaua pe care trec în viteză zilnic mii de mașini. Nu e ciudat oare că un palton putrezește atîta timp într-un arbore? De ce oare nimeni nu încear-că să-l ia de acolo? În fi ecare toamnă, cînd îl revăd, sînt pătruns de o jenă jalnică, inexplicabilă. Și ce zic oare oaspeţii capitalei care-l văd? Sunt curios să știu: dacă un asemenea palton jerpelit ar atîrna într-un copac din faţa parlamentului sau din faţa altei instituţii de stat, l-ar lua cineva? Am impresia că ar dispărea cu repeziciune. Însă strada Sarmi-zegetusa nu e bulevardul Ștefan cel Mare! I-am povestit unui prieten istoria cu paltonul din arbore. Acela a înălţat din umeri. Era mirat că mă preocupă un asemenea fl eac. “Să atîrne în toţi copacii haine, mie mi-e totuna!” mi-a decla-rat prietenul. Uite că mie nu mi-e totuna. Pe mine mă incomodează prezenţa paltonului pe crengile castanului. Aștept să văd dacă va rămîne acolo pînă la iarna următoare și dacă îl voi revedea, o să găsesc o scară, o să urc și o să-l desprind din hăţi-șul crengilor cu sentimentul că scap de o frustrare incurabilă