Click pe melodie si apoi cititi articolul asta,care mie mi se pare cel putin interesant
Orbirea de râu este o maladie teribilă care afectează 18 milioane de oameni sărmani care locuiesc în sate izolate, pe malurile unor râuri din regiunile tropicale din Africa, Asia şi America Latină.
Boala este cauzată de un mic vierme parazit care este transmis de la o persoană la alta prin înţepătura unor muşte care se reproduc în apele râurilor. Viermişorii îşi fac cuib sub piele, unde cresc până la 0,5 metri lungime, încolăciţi sub forma unor noduli rotunzi, având diametrul cam de 3 cm.
În interiorul nodulilor viermii se reproduc, eliberând milioane de progenituri microscopice, numite microfilaria, care îşi croiesc drum prin tot corpul, deplasându-se pe sub piele; aceasta se decolorează, iar migraţia paraziţilor provoacă leziuni şi mâncărimi atât de intense încât victimele pot uneori să se sinucidă. În cele din urmă, microfilaria invadează ochii şi victima orbeşte treptat.
În multe ţări oamenii au părăsit regiunile din apropierea râurilor, abandonând vaste suprafeţe de pământuri fertile. Mulţi dintre ei,
însă, în cele din urmă s-au reîntors, deoarece ţinuturile unde s-au strămutat s-au dovedit greu de cultivat. Majoritatea locuitorilor din zonele riverane afectate de microfilaria s-au împăcat cu teribilele suferinţe şi cu posibila orbire, acceptându-le ca pe nişte inevitabile componente ale vieţii lor.
În 1979, Dr. William Campbell, un cercetător care lucra pentru Merck and Company, o companie farmaceutică americană, a strâns o serie de probe ce demonstrau că unul dintre cele mai bine vândute medicamente de uz veterinar ale companiei, numit Ivermectin, ar putea să omoare parazitul care provoacă orbirea de râu. Analize mai amănunţite au indicat faptul că Ivermectin ar putea să ofere un tratament ieftin, sigur şi simplu al teribilei maladii.
Managerii companiei Merck şi-au dat imediat seama că, în eventualitatea unei reuşite în dezvoltarea unei versiuni umane a medicamentului, victimele maladiei erau prea sărace pentru a şi-l permite.
Cercetarea şi testarea medicală a medicamentului uman ar fi costat peste $100 milioane. Era puţin probabil ca Merck să poată recupera vreodată aceste cheltuieli, deoarece, în acele zone extrem de sărace, nu se putea crea o piaţă pentru noul medicament.
Chiar dacă medicamentul ar fi avut un preţ accesibil, ar fi fost virtual imposibilă distribuţia lui, deoarece victimele locuiau în zone îndepărtate şi izolate, neavând acces la medici, spitale, clinici sau farmacii.
Unii manageri au menţionat că, dacă medicamentul ar avea efecte secundare în
administrarea pe oameni, publicitatea negativă care ar fi declanşată ar putea să afecteze şi reputaţia versiunii de uz veterinar, a cărei vânzare aducea companiei $300 millioane pe an.
Riscul efectelor secundare negative era sporit de posibilitatea uzului incorect al medicamentului în ţări subdezvoltate, ceea ce amplifica potenţialul daunelor şi publicităţii negative.
În sfârşit, dacă ar fi devenit accesibilă o versiune ieftină a medicamentului, acesta putea să fie traficat pe piaţa neagră şi vândut pentru uz veterinar, prin aceasta subminând vânzările foarte profitabile ale consacratului Ivermectin.
Managerii de Merck erau nehotărâţi. Deşi compania avusese vânzări pe piaţa mondială de $2
miliarde anual, venitul său net ca procent din vânzări era în declin, datorită creşterii rapide a costurilor de dezvoltare a unor noi medicamente, reglementărilor din ce în ce mai restrictive şi costisitoare impuse de agenţiile guvernamentale, unei stagnări în cercetarea ştiinţifică fundamentală şi a declinului productivităţii programelor de cercetare ale companiei.
nui medicament pentru orbirea de râu erau prea semnificative pentru a putea fi ignorate. Mulţi dintre manageri au avut convingerea că, datorită acestor beneficii umane, compania era moralmente obligată să realizeze noul medicament, în pofida costurilor şi a şanselor mici de câştig financiar. Spre sfârşitul anilor 1980, Vagelos şi echipa sa de manageri au aprobat un buget care asigura fondurile previzibile, necesare pentru dezvoltarea unei versiuni umane a Ivermectinului.După şapte ani de cercetări costisitoare şi numeroase testări clinice, Merck a reuşit să producă o versiune umană a Ivermectinului, pe care au denumit-o 'Mectizan': o singură pastilă, luată o singură dată pe an, ar fi înlăturat din corpul uman toate urmele parazitului care cauza orbirea de râu şi ar fi prevenit noi infectări.
Din păcate, exact aşa cum bănuiese compania, nimeni nu s-a arătat interesat să cumpere miraculoasa pilulă. Oficialii Merck au apelat la OMS, la U.S. Government şi la guvernele naţiunilor afectate de boală, solicitând ca indiferent cine să cumpere medicamentul, pentru a proteja cele 85 de milioane de oameni ameninţaţi de boală. Nimeni nu a răspuns apelurilor companiei. Merck a decis, drept urmare, să ofere medicamentul gratuit potenţialelor victime.
În plus, oamenii din Lumea a Treia “vor ţine minte” că Merck i-a ajutat, a comentat el, şi vor avea pe viitor o atitudine favorabilă faţă de companie. De-a lungul timpului, compania a învăţat, după cum susţine Vagelos, că astfel de acţiuni creează importante avantaje strategice pe termen lung. “Când am fost pentru prima oară în Japonia, acum 15 ani, oamenii de afaceri niponi mi-au spus că Merck le-a oferit japonezilor
streptomicină după al doilea Război Mondial, ca să scape de tuberculoză, care îi mânca de vii. Noi am făcut asta. N-am câştigat un sfanţ. Dar nu este întâmplător faptul că Merck este astăzi cea mai mare companie farmaceutică americană din Japonia.”Mulţi oameni cred că etica afacerilor este o contradicţie în termeni, pentru că există un conflict inerent între etică şi urmărirea interesată a profitului. Atunci când etica vine în conflict cu profitul, susţin ei, afacerile aleg întotdeauna profitul în detrimentul eticii. Şi totuşi, cazul Merck & Co. sugerează o perspectivă întrucâtva diferită – o perspectivă pe care o adoptă din ce în ce mai multe companii. Există în lumea reală afaceri proeminente care nu doar predică, ci practică efectiv business ethics. Aceia care consideră că etica afacerilor este un oxymoron sau visare idealistă se înşeală. Unele mari corporaţii respectă valorile etice şi acţionează în concordanţă cu ele. Maximizarea profitului nu este singurul şi ultimul scop al tuturor afacerilor. Anumite corporaţii urmăresc în primul rând satisfacerea unor nevoi umane vitale, privind profitul ca pe o recompensă meritată pentru aceia care reuşesc să îndeplinească optim această funcţie socială. Respectul faţă de valorile etice şi succesul financiar nu sunt incompatibile. Uneori, sacrificarea profitabilităţii pe termen scurt în favoarea unui comportament etic în afaceri poate fi extrem de avantajoasă pe termen lung.
