Despre Manea este o carte
pe care ar trebui sa o citeasca orice Roman.Este o carte care am avut
azi bucuria sa o citesc...fiind primul om care a putut sa o citeasca
online...inainte sa fie facuta publica pe siteul autorului
.Pentru cei grabiti pot sa
citeasca de pe blog de aici un fel de sumar al carti... aici fiind
preponderent numai capitolul 3 si 4 .

Mela
Melin

Maneaua, kitsch-ul românilor

Maneaua este un fenomen social de
mare complexitate şi doar în subsidiar un fenomen muzical.

Aşadar, a vorbi despre manea ca
despre o realitate de sine stătătoare, ca despre un fenomen izolat,
într-o analiză ruptă din context, ar fi facil şi eronat. Voi
începe deci printr-o încercare de înţelegere a fenomenului în ansamblul
său, în perspectiva raportului conştiinţei româneşti cu sine şi cu
lumea din afara graniţelor românismului.

Trebuie menţionat că fenomenul numit “manea”

este formula aleasă de o pătură
semnificativă numeric a populaţiei româneşti (facţiunea conservatoare)
în efortul de stabilire a unei identităţi proprii în raport cu actualul
timp istoric, dominat de cultura kitsch. Prin urmare, “manelizarea” nu
este decât varianta autohtonă a kitschizare, în timp ce cultura kitsch
este rezultatul îndelungatului proces de desacralizare a lumii şi,
respectiv, de democratizare a egolatriei, concepte asupra cărora voi
reveni pe larg în cuprinsul lucrării.

După ce voi prezenta părerea celor mai avizaţi

cercetători ai fenomenului

kitsch şi modul în care ei au înţeles acest concept şi istoria lui, voi
trece la o scurtă istorie a kitsch-ului în versiune proprie. Apoi,
pentru a fixa fenomenul kitsch în istoria culturii şi civilizaţiei în
ansamblu, voi parcurge sumar marile curente şi epoci ale omenirii
pentru a identifica modalităţile şi pragurile prin care a trecut ceea
ce este original înainte de a deveni kitsch.

Un loc aparte în acest excurs fenomenologic îl va
ocupa fenomenul sacrului, aşa cum a fost experimentat de civilizaţiile
arhaice, precum şi mutaţiile lui în conştiinţa modernă. Pe măsură ce
periplul va ajunge la timpurile apropiate, voi încerca să explic cum a
devenit kitsch-ul modalitatea predominantă a expresiei culturale şi ce
forme anume a îmbrăcat el. În a treia parte mă voi apleca asupra
fenomenului manelei în contextul românesc, urmând ca în ultima parte
să-l analizez din punct de vedere muzical şi lingvistic.

1. Marele Kitsch

1.1.
Sensuri şi semnificaţii

De origine germană, cuvântul kitsch semnifică în
mentalitatea contemporană ideea de lipsă de valoare, deseori echivalată
cu termenul de gunoi, ceea ce este corect din punct
de vedere etimologic. Gillo Dorfles susţine că “the etymological roots
of kitsch are widely contested, but Ludwig Giesz attributes it to kitschen,
meaning den Strassenschlamm zusammenscharren,
literaly to collect rubbish from the street”, sau,
altfel spus, “its origin is in street picking”[1].

Cum se construieşte o manea?

Se „face” o melodie,se pastişează una sau se copiază pur şi simplu, se „pun” nişte versuri oarecare („după cum iasă
rima”), se „aruncă” o armonie „după ureche”, iar restul , orchestraţia, o face computerul.
După care e oferită pieţei care o consumă de voie sau o înghite fără voie.

Cum arată consumatorul de manea? Portretul robot al
manelistului a ajuns subiectul unui studiu mai larg făcut de Centrul de Studii şi Cercetări în
domeniul Culturii din cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor.
„Iubitorul de manele este, în general, un tânăr între 25-35 de ani, cu
un nivel de educaţie scăzut: şcoală generală, liceu, cel mult
postliceală. Ceea ce este de remarcat: venitul acestuia este peste mediu. Manelistul român aparţine oraşelor, cu o infrastructură bogată, relativ media pe ţară. Gospodăria acestuia este bine dotată cu aparatură audiovideo (televizor, CD-player etc.). Nu are cărţi. Sau, în fine,numărul de cărţi din casa acestuia rareori trece de cifra 20…”[1].
Potrivit acestui studiu, în topul preferinţelor muzicale ale românilor,
maneaua se clasează pe locul III:

1. populară românească

Un alt sondaj realizat pentru CNA
de către CURS şi Centrul de Studii Media şi Noi Tehnologii de
Comunicare a relevat cifre îngrijorătoare: 32,8 la sută dintre elevii
categoria 11-14 ani şi 21,9 la sută dintre elevii între 15-18 ani
ascultă manele. Vedetele
muzicale preferate ale acestora sunt Nicolae Guţă, Andreea Bălan, Adi
de Vito, Eminem şi 50Cent.(Pai
sa il puneti pe EMINEM langa Guta.... ) Se
estimează că 80-90 la sută dintre români ascultă manele cel puţin
ocazional[2].

Oricât de paradoxal ar părea,

kitsch-ul este o formulă întoarsă pe dos de conservare şi

codificare a nevoii fundamentale a omului şi societăţii umane de mit,

fenomen surprins şi de un specialist recunoscut în studiul imaginarului
colectiv: „Indiferent de modificările survenite în istoria unei
civilizaţii şi culturi, nevoia de mit a oamenilor rămâne o constantă,
deoarece mitul este o „construcţie imaginară (ceea ce, încă o dată, nu
înseamnă nici reală, nici ireală, ci dispusă potrivit logicii imaginarului),

destinată să pună în evidenţă esenţa fenomenelor cosmice şi sociale,

în strâns raport cu valorile fundamentale ale comunităţii şi

în scopul de a asigura coeziunea acesteia”[3].

4.2.Scurt istoric al manelei

(1980-2005)

Ca fenomen muzical, ceea ce astăzi este numit “manea” îşi
are originile în cântecele de mahala care iau în jurul anilor 1980 o altă turnură
şi care câştigă imediat după aceea o popularitate neaşteptată, devenind
adevărate “hituri”. Strămoşii
manelelor de astăzi pot fi consideraţi membrii formaţiei “Azur”, în
frunte cu Nelu Vlad. Formaţia şi-a început activitatea
în Brăila, unde a fost angajată să cânte într-un retaurant în anul 1981.
[.....]

[....]
Începe o nouă perioadă, a „vocilor de aur”, prefigurată de celebra
Naste din Berceni (Iolanda Cristea, solista
trupei Albatros): Adrian (Copilul) Minune, Jan de la Craiova, Viorel de
la Constanţa. Ştefan de la Bărbuleşti, Vali Vijelie. Spre sfârşitul
deceniului se impun: Nicolae Guţă, Costel Ciofu, Sorina, Adi de la
Vâlcea, Costi Ioniţă, Carmen Şerban, Minodora (la Maxim), Florin
Mitroi. Tot prin 1998-1999 apare moda duetelor, Adrian Minune şi Carmen
Şerban fiind primii care se
impun pe piaţă în acest format ce va cuceri piaţa după 2002. Următorul
val de solişti de succes (după 2000) îi are ca reprezentanţi de vârf pe
Florin Salam, Dorel de la Popeşti, Florin Peşte, Sorin Copilul de Aur,
Liviu Puştiu, Liviu Guţă. Duetele se diversifică şi ele, formula voce
feminină-voce masculină (Florin Peşte-Denisa, Adrian Minune-Daniela
Gyorfi, Sorin Copilul de Aur-Laura Vass, Dan
şi Liliana Ciotoi) concurând cu varianta două voci masculine (Costi
Ioniţă-Florin Salam, Vali Vijelie-Costi Ioniţă).

Un personaj aparte în lumea manelei,

pe care maneliştii şi-l revendică cu sau fără drept şi

de la care pretind că s-au inspirat este Dan Armeanca. Se comite o confuzie
gravă în ceea ce-l priveşte pe acesta pentru că muzica lui nu este
manelistică, ci are calităţi de autentică muzică lăutărească, cel puţin
în albumul „Chilea romane” (Cântece ţigăneşti), unde prezintă 10
melodii de o indiscutabilă calitate atât în cea ce priveşte
interpretarea vocală, cât şi orchestraţia.

Ca fenomen de masă, era firesc ca maneaua să suscite o vie dezbatere în

diferite categorii sociale, de la elevi de liceu la instituţii ale statului,

de la cei mai puţin educaţi
la intelectuali de marcă. Un fost ambasador al României la Vatican,
actual secretar de stat în Ministerul Afacerilor Externe, ridică o
întrebare de bun simţ: „Cu ce intrăm în Europa?

Cu Adi de Vito sau cu frescele de la Probota?

Sau, măcar, în ce ordine?”[5] Iată şi opiniile unui specialist al audiovizualului,

Cristina Trepcea, membru CNA: „Costi Ioniţă este un om de afaceri foarte isteţ.

În afară de talentul lui de a crea manele, acesta practică, cu destul de mare
aplicare, maneaua hip-hop, care este o mare creaţie dâmboviţeană”[6].
Intervievata spune că nu crede în dispariţia manelei într-un viitor apropiat

deoarece este un produs al mahalalei şi deci o expresie a societăţii

aflate la un anumit nivel, maneaua fiind parte a unui gen de cultură

care cuprinde şi filmele indiene, telenovelele sau emisiunile

de divertisment în care uneori sunt gazde chiar manelişti celebri.

Dintre toate vocile implicate în dezbatere, cele mai pitoreşti sunt

ale muzicianului Mădălin Voicu şi
ale lingvistului George Pruteanu. Cel dintâi este de părere că „Ţiganii
cântă manele ca să le ia banii la fraieri”. Cel de-al doilea spune:
„Ştiu că în democraţie trebuie să fim toleranţi, dar n-au decât să stea
la mahala, să cânte la nunţi, în localurile de nivelul lor de doi lei.
Ar trebui să cânte doar la petreceri private, la laba gâştii, nu la
televizor pentru milioane de români”.

[...]La putere s-au instalat kitsch-ul şi prostul gust.

Iar maneaua a devenit un curent, şi mai nou,
o modă. Ele nu sunt bune sau proaste. Ele sunt pur şi simplu”[7].

Cunoscutul prezentator TV Teodora Trandafir

nu are complexe în privinţa programului artistic

prezentat în emisiunea sa Teo Show: „Da, difuzez
manele. Da, fac audienţă la greu. Da, sunt fără număr, fără număr”.

În general însă, intelectualii sunt necruţători

când vine vorba de fenomenul manea [...]

De altfel, cunoscuta publicaţie „22”,

forumul de dezbatere al Grupului pentru Dialog Social,

a găzduit în decursul vremii mai multe analize ale fenomenului kitsch.

Iată un alt exemplu: „Ce voiam să spun e că şi în muzică,

precum şi în altele, avem ceea ce cerem.

Cere şi ţi se va da. Şi încă din belşug. Dacă oamenii cer manele,

de manele au parte. Cine plăteşte comandă muzica.

Aşa că nu ştiu dacă trebuie să tragem în pianist.

Sau în manelist. Manelistul e doar expresia muzicală galagioasă

a actualităţii noastre, a libertăţii, amestecurilor şi

impurităţii care domină România contemporană.

A ştiut să găsească calea spre publicul majoritar şi l-a cucerit,

adaptându-se mereu la ceea ce simţea că vrea acesta.

Într-un fel, pe teritoriul lui muzical, s-ar putea ca manelistul

să fie mai liber decât noi. Şi decât alţi muzicieni şi muzicanţi.

Chiar dacă ideea nu ne place prea tare”[9].

Mediul în care a apărut maneaua face obiectul

privirii scrutătoare a unui alt articol:

”Fireşte, România nu este cea mai mizeră dintre ţările acestei lumi,

dar prin mahalaua ei care se extinde şi încearcă sa ocupe centrul,

România tinde să pară tot mai puţin europeană,

în anumite laturi ale sale. Poate că nu este nici cea mai decazută

dintre fostele ţări comuniste, dar nu aceasta contează.

Ceea ce nelinişteşte este, aş spune, predispoziţia sau vocaţia

pentru mahala a României: întrucât există o aplecare

specială, un instinct al mahalalei şi al grobianismului la români.

Elitele nu lipsesc nici ele (din fericire), dar existenţa lor nu poate

nicidecum să camufleze invazia barbară a mahalalei la români.

Abundeţa periferiei, provincialismul agresiv şi acaparator,

tonele de gunoaie (naţionale), nămolul stradal, civilizaţia de tip kitsch,

invazia mitocăniei (nelipsiţii mâncători de seminţe şi scuipători de coji),
insalubritatea, lipsa de instruire consacră România ca pe o stare de
periferie combinată cu o mahmureală socială şi politică, o ţară care
pare să fie facută mai mult din excluşi, decât din incluşi”[10].

E clar aşadar că opinia intelectualilor români este defavorabilă manelei,

ceea ce nu deviază cursul fenomenului, după cum o dovedeşte şi

succesul avut de concertul în aer liber din Parcul Herăstrău (2005)

unde floarea interpreţilor de manea a adunat circa 10.000 de oameni.

În acelaşi sens al audienţei,Pro TV a lansat în preajma lui

1 decembrie 2005 imnul României în variantă manelizată,

ceea ce a născut o vie controversă în spaţiul public.

Ca o ultimă dovadă a opoziţiei pe care fenomenul îl trezeşte în spaţiul public,

iată un text celebru pentru internauţi, intitulat Prohodul pe ritm de manea,

acesta fiind, de altfel, doar unul dintre multele proteste lansate pe Internet

faţă de proliferarea kitsch-ului manelistic.

Temele fundamentale şi, respectiv,subiectele de interes în manea,

sunt: banul (valoarea supremă), eul, hedonismul, familia,

prietenii/duşmanii.
Peste dimensiunea tematică amintită se suprapune axa conceptuală a
individualismului, patriarhalismului, mizantropiei, posesivităţii şi
obiectualizării, care acompaniază dezvoltarea oricărui subiect,
conferindu-i încărcătura specifică kitsch-ului. Demersul este întregit
de utilizarea unui limbaj agramat, deseori vulgar, uneori trivial de-a
binelea, pe suportul unei construcţii muzicale facile, de-o
simplicitate denotând ignoranţa.

Deşi îşi are rădăcina în lăutărie şi se revendică drept

continuatoarea acesteia, maneaua este un univers în sine şi,

în mod paradoxal, rolul social pe care îl îndeplineşte este
de suplinire a muzicii populare, funcţiune îndeplinită în alte vremuri
de folclor. Uzurparea de către manea a locului ocupat de acea muzică în
sufletul românului se datorează, pe de o parte, calităţii cântului
melismatic de liant între folclor, lăutărie şi manea, iar pe de altă
parte, absenţei unei producţii muzicale autohtone capabile să satisfacă
nevoile publicului care de-a lungul timpului s-a constituit în
auditoriu pentru muzica populară.

Viziunea manelistă are o măsură unică pentru vers,

ca şi pentru muzică. Majoritatea manelelor sunt de forma cuplet

– referen – intermezzo instrumental, pe suportul unor
armonii de tip lex minima (rar trepte secundare), metrică exclusiv
binară, ritmică obsesiv contratimpată, melismatică abundentă pentru a
suplini lipsa conţinutului muzical şi orchestraţie realizată de regulă
pe computer, ce nu poate fi caracterizată printr-un alt termen decât
cel de kitsch.

Traducerea în linear a melodiei cântate în stil lăutăresc

(deci puternic melismatic) relevă sărăcia ideatică a melodiei

care este baza în manea. Căci, în fond, ce altceva este maneaua

decât un text cântat? La rândul său, textul este caracterizat de aceeaşi
puerilitate conceptuală şi aproximare formală.

Din „perlele clasicizate”, sintagmele „ilicite” şi metaforele
„tari” ale maneliştilor, s-ar putea alcătui un dicţionar de buzunar al
limbii române, varianta „une drôle de manea”: „femeie unicată”, „te rişti”,

„se dedică pentru”,„întoarce-te-napoi”, „gagică belea”,

”şi meriţi pentru mine”, „soarta vieţii mele”, „mi-a citit luna în stele”,

„iubirea care îmi doresc”, „dat de la Dumnezeu”, te bagă-n depresie”,

„îmi place să fac amante”, „ţin prea mult la tine”,

„îmi amăgeşti sufletul meu”, „puştoaică şmecherită”,

„nu vreau ca să le permit”, „cu mare cap”, „n-au valoarea
mea”, „să m-ofileşti ca pe-o floare”, „am băieţii de elită”, „fetele
din România le-a apucat nebunia”, „suflet pervers”, „facem mare
panaramă”, „suntem băieţi de stimă”, „o punem de macheală”, „cea mai
adevărată colaborare”, „lumina fericirii mele”, „provocarea
campionilor”, „sufleţelul meu”, „băiat de băiat”, „inimioara mea”,
„puterile mi-au cedat”, „mamele la toţi prietenii mei”, „tragi o
speranţă”, etc.

Pentru a citi cartea integral
vizitati siteul

http://melamelin.blogspot.com/